DREPTUL LA LIBERA ASOCIERE ŞI ALTE DREPTURI SINDICALE- DREPTUL INTERNAŢIONAL

LEGISLATIE INTERNATIONALA

Dreptul sindical cel mai important, şi anume libertatea sindicală, a fost proclamat ca un postulat de bază al Organizatiei Internationala a Muncii(OIM )şi înscris in Constituţia să încă din 1919. Preambulul Constituţiei OIM recunoaşte în mod expres libertatea sindicală ca o condiţie necesară pentru a ajunge la justiţia socială şi garantarea unei păci mondiale durabile.

• Declaraţia de la Philadelphia, integrată în Constituţia OIM în 1944, a reafirmat că acest principiu constituie unul dintre pilonii OIM. Această declaraţie subliniază în secţiunea I că “libertatea de expresie şi de asociere este o condiţie indispensabiă unui progres susţinut” şi, în secţiunea a III-a că OIM are obligaţia solemnă “să sprijine punerea în aplicare în cadrul diferitelor naţiuni ale lumii programe proprii de realizat […] recunoaşterea efectivă a dreptului de negociere colectivă şi cooperarea patronilor şi a mâinii de lucru pentru ameliorarea continuă a organizării producţiei, ca şi colaborarea muncitorilor şi a patronilor în elaborarea şi aplicarea politicii sociale şi economice”.


• 
  
  Convenţia nr. 87/1948 privind libertatea sindicală şi protecţia dreptului sindical - se aplică tuturor salariaţilor, fără nici o deosebire şi vizează următoarele obiective:
  - recunoaşte dreptul de constituire a organizaţiilor şi de afiliere la acestea;
  - permite salariaţilor să constituie liber o organizaţie, fără autorizaţie prealabilă;
  - protejează organizaţiile împotriva oricăror intervenţii ale autorităţilor publice, pentru a le permite să-şi alcătuiască statutul şi regulamentele de funcţionare, să-şi aleagă liber reprezentanţii, să-şi organizeze gestiunea şi activitatea şi să-şi elaboreze programele, având toată libertatea pentru aceasta;
  - garantează că organizaţiile lucrătorilor nu fac obiectul dizolvării sau suspendării pe cale administrativă;
  - permite organizaţiilor salariaţilor să constituie federaţii şi confederaţii şi să se afilieze la organizaţii sindicale internaţionale;
  - permite organizaţiilor, federaţiilor şi confederaţiilor să dobândească personalitate juridică (articolul 7) fără să facă obiectul restricţiilor care tind să limiteze aplicarea drepturilor şi garanţiilor sus-menţionate;
  - articolul 8 prevede ca, în exercitarea drepturilor care le-au fost recunoscute prin convenţie, salariaţii şi organizaţiile trebuie să respecte legislaţia naţională. Dar paragraful 2 precizează că această legislaţie nu poate prejudicia şi nici nu poate fi aplicată în maniera în care poate prejudicia garanţiile prevăzute de convenţie.
• Convenţia nr. 98/1949 privind dreptul de organizare şi de negociere colectivă - Această convenţie are în vedere:

- interzicerea actelor de discriminare sindicală în materie de angajare;
- să asigure organizaţiilor salariaţilor o protecţie adecvată împotriva actelor de ingerinţă ale organizaţiilor patronale în formarea, funcţionarea şi administrarea acestora, prin mijloace directe sau prin intermediul membrilor sau agenţilor lor. Convenţia consideră în special ca act de ingerinţă orice măsură care tinde să provoace crearea unei organizaţii de salariaţi controlată de patron sau de o organizaţie patronală, sau să susţină organizaţiile salariaţilor prin mijloace financiare sau altfel, cu scopul de a plasa aceste organizaţii sub controlul patronului sau al unei organizaţii patronale. De asemenea, cum a fost deja indicat, legislaţia naţională trebuie să sancţioneze în mod expres actele de ingerinţa ale patronilor.
- pentru asigurarea respectării dreptului de organizare şi aplicarea dispoziţiilor de mai sus, articolul 3 prevede că în caz de nevoie trebuie instituite organisme corespunzătoare condiţiilor naţionale;
- să încurajeze şi să promoveze dezvoltarea şi utilizarea cât mai largă a procedurilor de negociere voluntară a contractelor între patroni şi organizaţiile patronale, pe de o parte, şi organizaţiile lucrătorilor, pe de altă parte.

• Convenţia nr. 135/1971 şi Recomandarea nr. 143 cu privire la reprezentanţii salariaţilor - Aceste două instrumente sunt destinate să protejeze reprezentanţii salariaţilor (numiţi sau aleşi de către sindicat, de către membrii de sindicat, sau aleşi de către salariaţii unei întreprinderi) împotriva tuturor măsurilor care le pot aduce prejudicii (cum ar fi concedierea) şi care este motivată de către calitatea sau activitatea lor de reprezentanţi ai salariaţilor, afilierea lor sindicală sau participarea lor la activităţi sindicale.
  În plus, Convenţia şi recomandarea prevăd că trebuie acordate facilităţi în întreprindere reprezentanţilor salariaţilor, pentru a le permite îndeplinirea rapidă şi eficientă a funcţiilor lor.
  Recomandarea nr. 143 enumeră diverse măsuri destinate să protejeze eficient reprezentanţii salariaţilor (între altele, definirea motivelor care pot justifica încetarea relaţiilor de muncă, necesitatea unei consultări, a unui aviz sau a unui acord al unui organism independent înainte să devină concedierea definitivă, procedura specială de recurs deschis reprezentanţilor salariaţilor care estimează că nu este justificată concedierea lor, prioritatea acordată la menţinerea pe post a reprezentanţilor salariaţilor în cazul reducerii de personal). Această protecţie trebuie acordată nu numai reprezentanţilor în exerciţiu, ci şi salariaţilor care au candidat şi foştilor reprezentanţi.
  Convenţia nr. 154/1981 şi Recomandarea nr. 163 privind negocierea colectivă – completează dispoziţiile Convenţiei 98, încurajând guvernele să favorizeze negocierile colective voluntare şi se aplică tuturor ramurilor de activitate. În accepţiunea convenţiei, noţiunea de „negociere colectivă” desemnează orice negociere care are loc între patroni şi salariaţi, direct sau prin intermediul sindicatelor, în scopul de a fixa condiţiile de muncă, de angajare şi de reglementare a relaţiilor dintre cele două părţi.
  Convenţia prevede că măsurile luate de autorităţile publice pentru încurajarea şi promovarea dezvoltării negocierilor colective trebuie să facă obiectul consultărilor prealabile şi, de câte ori este posibil, a acordurilor între puterea publică şi organizaţiile patronale şi ale salariaţilor.
  În mod paradoxal, examinând toate convenţiile OIM se poate constata că acestea nu reglementează în mod expres dreptul la grevă. Însă, dreptul la grevă este strâns legat de Convenţiile 87/1948 şi 98/1949. În tăcerea celor două convenţii, în practica OIM şi în doctrina dreptului internaţional al muncii, este recunoscut dreptul la grevă.
  În temeiul art. 3, 8 şi 10 Comisia de experţi privind aplicarea normelor OIM a precizat că “interdicţia absolută a grevei în cazul funcţionarilor publici ce exercită autoritatea de stat riscă să constituie o limitare a posibilităţilor de acţiune a organizaţiilor sindicale”. Comitetul OIM de libertăţi sindicale a subliniat că exercitarea dreptului la greva “este normal recunoscut lucrătorilor şi organizaţiilor lor ca un mijloc legitim de apărare a intereselor profesionale”.
  Problema dreptului la grevă nu poate fi examinată decât în corelare cu reglementările internaţionale în domeniu. Astfel, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, elaborate de ONU în 1960 recunoaşte dreptul la grevă. Carta Socială Europeană, adoptată de Consiliul Europei (ratificată de România) consacră expres dreptul la grevă, sub rezerva obligaţiilor care ar putea să rezulte din convenţiile colective în vigoare. Trebuie subliniat faptul că recunoaşterea dreptului la grevă este realizată prin art. 6 din Carta ce are ca obiect principal de reglementare dreptul la negociere colectivă. În concluzie, dreptul la grevă este recunoscut în dreptul internaţional al muncii, ca un drept fundamental al individului, dar şi ca un drept colectiv.